Pentru aceasta sarbatoare va propun predica Sfântului Nicolae Velimirovici:

In ziua cea din urma – ziua cea mare a sarbatorii – Iisus a stat intre ei si a strigat, zicand: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura: rauri de apa vie vor curge din pantecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred in El. Caci inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit.

Deci din multime, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevarat, Acesta este Proorocul. Iar altii ziceau: Acesta este Hristosul. Iar altii ziceau: Nu cumva din Galileea va sa vina Hristos? N-a zis, oare, Scriptura ca Hristos va sa vina din samanta lui David si din Betleem, cetatea lui David? Si s-a facut dezbinare in multime pentru El. Si unii dintre ei voiau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mainile pe El. Deci slugile au venit la arhierei si farisei, si le-au zis aceia: De ce nu L-ati adus? Slugile au raspuns: Niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste Acest Om. Si le-au raspuns deci fariseii: Nu cumva ati fost si voi amagiti? Nu cumva a crezut in El cineva dintre capetenii sau dintre farisei? Dar multimea aceasta, care nu cunostea Legea, este blestemata! A zis catre ei Nicodim, cel ce venise mai inainte la El, noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastra judeca pe om, daca nu-l asculta mai intai si nu stie ce a facut? Ei au raspuns si i-au zis: Nu cumva si tu esti din Galileea? Cerceteaza si vezi ca din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Iar Iisus S-a dus la Muntele Maslinilor. Dar dimineata iarasi a venit la templu, si tot poporul venea la El; si El, sezand, ii invata.

Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai. Si erau in Ierusalim locuitorii iudei, barbati cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Si iscandu-se vuietul acela, s-a adunat multimea si s-a tulburat, caci fiecare ii auzea pe ei vorbind in limba sa. Si erau uimiti toti si se minunau, zicand: Iata, nu sunt acestia care vorbesc toti galileieni? Si cum auzim noi fiecare limba noastra in care ne-am nascut? Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc in Mesopotamia, in Iudeea si in Capadocia, in Pont si in Asia, in Frigia si in Pamfilia, in Egipt si in partile Libiei cea de langa Cirene, si romanii in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi, ii auzim pe ei vorbind in limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!

Cand se seamana samanta, puterea caldurii si a luminii trebuie sa patrunda inauntru ca s-o faca creasca.

Cand se planteaza pomul, puterea vantului trebuie sa vina ca sa-l faca puternic si sa-si intareasca radacina.

Cand gospodarul isi construieste casa, el cauta puterea rugaciunii, ca sa-i sfinteasca casa.

Domnul nostru Iisus Hristos a semanat samanta de cel mai mare pret in campul lumii acesteia. Trebuia sa vina puterea Sfantului Duh, ca sa-i dea caldura si lumina, si sa o faca sa creasca.

Dumnezeu Fiul a semanat Pomul Vietii in campurile deserte si necultivate ale mortii. Trebuia ca vartejul puternic al Duhului sa respire in el, ca sa intemeieze Pomul Vietii.
Intelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea vesniciei se facuse salasuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea si intelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia sa pogoare in acest salas si sa-l sfinteasca.

Mirele Dumnezeiesc Isi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, si Duhul bucuriei vesnice trebuia sa pogoare ca sa uneasca cerul si pamantul cu un inel, si sa invesmanteze Mireasa in haina de nunta.

Toate urmau sa se intample asa cum au fost proorocite. Duhul Sfant a fost fagaduit si Duhul Sfant a venit. Cine putea sa fagaduiasca venirea pe pamant a Duhului Atotputernic afara numai de Cel care stia ca Duhul va face ascultare si va veni? Si cui va putea sa dea asemenea ascultare grabnica daca nu Celui Unuia fata de care El are iubire desavarsita?

O, cat de desavarsita este iubirea binevoitoare, ca sa arate ascultare desavarsita! Aceasta iubire desavarsita nu se poate arata desavarsit in nici un alt chip decat numai in ascultare desavarsita. Iubirea este cu grija mare in toata vremea si in tot ceasul, si cu dorinta si graba de a asculta pe cel iubit. Si din ascultare desavarsita vine, ca un izvor de lapte si miere, bucurie desavarsita, care face iubirea un lucru frumos.

Tatal are iubire desavarsita pentru Fiul si Duhul Sfant; Fiul are iubire desavarsita pentru Tatal si pentru Duhul; si Duhul are iubire desavarsita pentru Tatal si pentru Fiul. Datorita acestei iubiri desavarsite, Tatal este Slujitorul grabnic al Fiului si al Duhului, tot asa cum este Fiul fata de Tatal si de Duhul, si Duhul fata de Tatal si de Fiul. Iubirea desavarsita Il face pe Tatal slujitor desavarsit al Fiului si al Duhului; asa cum face Fiul Tatalui si Duhului, si Duhul Tatalui si Fiului. Precum nici un fel de iubire din lumea zidita nu se poate asemana cu iubirea impartasita de catre fiecare dintre Persoanele Dumnezeiesti, tot asa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultarii lor, Una de Cealalta Persoana.

“Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savarsit” (Ioan 17:4); “Faca-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu arata aceste cuvinte ascultarea desavarsita a Fiului fata de Tatal?

“Parinte … Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti” (Ioan 11:41-42), a spus Domnul cand l-a inviat pe Lazar; si mai tarziu, El a strigat cu un prilej oarecare: “Parinte, preaslaveste-Ti numele!” Atunci a venit glas din cer: “Si L-am preaslavit si iarasi Il voi preaslavi” (Ioan 12:28). Nu arata toate astea ascultarea desavarsita a Tatalui fata de Fiul?

“Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua, ca sa fie cu voi in veac” (Ioan 14:16); “Iar cand va veni Mangaietorul, … Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine” (15:26). Si intr-adevar, in a cincizecea zi dupa Inviere, Mangaietorul, Duhul adevarului, S-a pogorat peste cei carora El le fagaduise. Nu arata aceasta, ascultare desavarsita fata de Fiul?

Porunca mantuitoare pe care Apostolul Pavel o randuieste tuturor credinciosilor: “in cinste, unii altora dati-va intaietate” (Romani 12:10), se savarseste intru desavarsirea ei intre Persoanele Sfintei Treimi. Fiecare Persoana Se sarguieste sa dea cinste mai mare celorlalte doua decat Siesi; asa cum fiecare doreste, prin ascultare, sa Se faca pe Sine mai mic decat celelalte doua. Si daca nu s-ar arata aceasta nazuinta dulce si sfanta prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiasti cinstind pe celelalte doua si micsorandu-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemarginita pe care o are fiecare Persoana fata de celelalte doua, atunci Dumnezeirea Treimica ar ajunge o Persoana fara identitate.

Deci, din iubirea nemarginita pe care Duhul Sfant o are pentru Fiul, Duhul S-a grabit sa pogoare la vremea potrivita peste Apostoli. Fiul stia cu siguranta ca Sfantul Duh Il va asculta pe El, si de aceea El a facut fagaduinta sigura de pogorare a Duhului peste Apostoli. “Voi insa sedeti in cetate, pana ce va veti imbraca cu putere de sus” (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Sai. Sa nu intrebati cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai inainte ca aceasta putere de sus, Duhul Sfant, voia sa Se pogoare peste ucenicii Sai. Domnul nu numai ca stia de mai inainte aceasta, dar El stie toate celelalte care urmeaza sa se intample pana la sfarsitul veacurilor si dupa acest sfarsit. Dar daca patrunzi mai adanc cu osebire in launtrul acestei intamplari, veti vedea ca aceasta cunoastere mai dinainte si proorocire a Domnului despre pogorarea Duhului Sfant este o cunoastere mai dinainte si o proorocire numai in masura in care se refera la fapta din afara a acelei pogorari: nu se refera la acceptarea si vointa Duhului de a face Voia Fiului, si de a Se pogori. Caci inainte de a vorbi Domnul de pogorarea Duhului, El deja avea invoirea grabnica si de buna voie a Duhului la aceasta. De fapt, Duhul Sfant vorbise prin Domnul despre pogorarea Sa.

Caci nu se spune in Evanghelie ca Iisus era plin de Duh Sfant (Luca 4:1)? Iar in Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos nu a adeverit ca se implinise in El proorocia lui Isaia: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns sa binevestesc saracilor” (Luca 4:18)? Iata ca este lamurit ca Fiul se afla in unime nedespartita cu Duhul Sfant si cu Tatal, in impartasire desavarsita de iubire, ascultare si bucurie. Ungerea cu mir de catre Duhul dovedeste prezenta reala si vie a Duhului intr-o persoana. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir sa spuna ceva despre Duhul Insusi, si Duhul sa nu stie; sau sa fagaduiasca impreuna lucrare cu acest Duh, si Duhul sa nu fie de acord dinainte? Evanghelia de astazi arata si faptul ca Duhul Sfant se afla in Domnul Iisus, precum si faptul ca El se afla in impartasire desavarsita cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvant, fiecare lucrare si fiecare fagaduinta a Domnului.

Iar in ziua cea din urma – ziua cea mare a sarbatorii – Iisus a stat intre ei si a strigat zicand: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Aceasta sarbatoare este Sarbatoarea Cortului, care se sarbatoreste toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul calatoriei iudeilor prin pustiu. Aceasta sarbatoare era sarbatorita in luna a saptea potrivit socotelii iudaice, corespunzator lunii noastre septembrie, si era sarbatoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sarbatorit vreme de sapte zile, si ultima zi trebuie sa fi fost cu totul mareata, fiind numita “mare”. “Daca inseteaza cineva”, a strigat Domnul, “sa vina la Mine si sa bea”. In Ierusalimul cel desert, era greu sa gasesti apa pentru multimile de oameni obisnuiti. Sacagiii carau apa de la fantana Siloamului de la care gospodarii luau apa in vasele lor. Ce L-a indemnat pe Domnul sa vorbeasca despre sete si apa? Probabil ca oamenii se plangeau de sete; probabil ca El Se uita la sacagiii care carau cu mare osteneala cobilitele lor grele cu apa din dealul Siloamului pana pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situatia ca era ziua cea din urma, si Domnul a vrut sa foloseasca timpul ca sa aduca ideea setei duhovnicesti oamenilor cu inimi invartosate, si ca sa le dea lor bautura duhovniceasca. Domnul spusese femeii samarinence: “Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va inseta in veac” (Ioan 4:14). Si El Se gandeste acum la aceeasi apa datatoare de viata, duhovniceasca, intrucat El cheama pe fiecare om insetat: “sa vina la Mine si sa bea!”

“Cel care crede in Mine, precum a zis Scriptura, rauri de apa vie vor curge din pantecele lui.” (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred in El. Caci inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit.) Mai presus de toate Domnul arata nevoia credintei in El. El a fagaduit rasplata numai celor care au o credinta in El, si asta inseamna numai precum a scris Scriptura. Oamenii nu vor crede in El ca intr-unul dintre prooroci; caci iata, toti proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezatorul. Ilie si Ioan Botezatorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu si inaintemergatori ai Domnului. Sfanta Scriptura vorbeste despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, nascut din Tatal din vesnicie si din Preasfanta Fecioara Maria in vremelnicie. Cand Apostolul Petru a marturisit o asemenea credinta in El, spunand: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16), El a laudat asemenea credinta. Cand carmuitorii si carturarii au incercat sa-L puna pe El in incurcatura prin felurite intrebari fara limpezime, El i-a pus pe ei in incurcatura si le-a povestit citand din Sfanta Scriptura ca Mesia cel asteptat nu era numai Fiul lui David ci si Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45). Voia lui este sa se creada in El ca in cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost inlaturate, de la prima la ultima. In afara de El, credinta este desarta, nadejdea este desarta si iubirea este fara de folos. Dar credinta adevarata in El duce la mantuire – fapt ce poate fi adeverit de catre cei care au credinta adevarata.

Cum se poate intari aceasta? Din trupurile lor rauri de apa vie vor curge. Prin “apa vie” se intelege aici Duhul Sfant, dupa cum explica Evanghelistul: Aceasta a zis-o despre Duhul. Deci, cel care crede in Fiul lui Dumnezeu va primi Duhul lui Dumnezeu, care va veni sa se salasluiasca in el, si raul duhovnicesc, de viata datator va curge din trupul lui. Dar de ce din pantecele (trupul) lui? Pentru ca trupul este salasul Duhului Sfant, in sfinti, dupa cum spune Apostolul: “Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi” (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbeste credinciosilor, peste care Duhul Sfant Se pogorase deja prin credinta in Fiul lui Dumnezeu. Prin “trup” in sens mai restrans, se intelege inima omului ca centru al vietii, atat trupesti cat si duhovnicesti. “Fiul meu”, spune inteleptul imparat, “pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata” (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele” (Psalm 50:11). Si iarasi spune Apostolul Pavel: “A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile voastre” (Galateni 4:6). Si astfel din inima, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfant, curge curent de viata datator prin omul, in tot intregul lui, atat trupeste cat si duhovniceste. Urmeaza de aici faptul ca trupul credinciosului se va face o arma pentru duhul omului, si duhul omului o arma pentru Duhul Sfant. Omul intreg va fi curatit, luminat, intarit si va fi facut fara de moarte prin acesti curenti ai Duhului, asa incat toate gandurile sale, intreaga iubire si lucrare se vor indrepta catre viata vesnica. Curentul vietii sale va curge in vesnicie, si acela al vesniciei in viata sa.

Dar la vremea cand Domnul Iisus spunea aceasta, inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit. Adica: Duhul Sfant inca nu fusese dat credinciosilor, cu toate ca El era cu Iisus. Duhul Sfant inca nu-Si incepuse lucrarea Sa in lume, intru toata plinatatea Sa si intru toata puterea Sa. Caci Domnul Iisus inca nu fusese preaslavit: jertfa Lui pentru omenire inca nu se sfarsise, si lucrarea Lui ca Mantuitor al oamenilor inca nu se sfarsise. In randuiala mantuirii omului, Tatal este pe deplin lucrator in lume cand El Isi trimite Fiul pentru lucrarea mantuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrator in savarsirea mantuirii ca Om-Dumnezeu, si Duhul Sfant este pe deplin lucrator in intemeierea, sfintirea si continuarea lucrarii Fiului. Dar aceasta nu inseamna ca, atunci cand Tatal este lucrator, Fiul si Duhul nu sunt; ca atunci cand Fiul este lucrator, Tatal si Duhul nu sunt; si atunci cand Duhul este lucrator, Tatal si Fiul nu sunt. In vreme ce Fiul se afla in toata plinatatea lucrarii Sale pe pamant, Tatal si Duhul erau impreuna lucratori cu El, asa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, si asa cum spunea Domnul Insusi: “Tatal Meu lucreaza … si Eu lucrez” (Ioan 5:17). Tatal si Fiul lucreaza impreuna si in acelasi timp. Duhul Sfant face la fel, asa cum se vede din fagaduinta Domnului Iisus ca El va trimite Duhul, Mangaietorul ucenicilor Sai, si ca El Insusi va ramane cu ei “in toata vremea pana la sfarsitul lumii”.

Dumnezeirea Treimica este deofiinta si nedespartita dar, in raport cu lumea zidita, Dumnezeirea Isi savarseste lucrarea Sa uneori in chip mai remarcabil printr-o Ipostaza Dumnezeiasca si alteori printr-o alta. Deci, atunci cand Domnul Iisus a fagaduit pogorarea Duhului Sfant peste Apostoli, Duhul Sfant se afla in El, asa incat se poate spune ca fagaduinta a venit atat de la Duhul Sfant cat si de la Fiul.

Sa vedem acum in ce chip s-a implinit aceasta fagaduinta, si cum a avut loc pogorarea Duhului Sfant, caruia Ii inchinam noi astazi aceasta sarbatoare sfanta.

Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. La porunca Domnului lor, Apostolii au ramas in Ierusalim, si au asteptat putere de sus care sa le spuna ce vor urma sa faca. Ei erau uniti in suflet si in rugaciune, toti ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul in care este multumit sufletul ii deosebeste sau ii face pe oameni asemanatori; si multumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una si aceeasi lucrare; sufletele lor erau pline de lauda a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se intamplasera, si cu asteptarea celor ce urmau sa se intample.

Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant. Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor ingeresti? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pamant, ci din cer; nu din vanturile pamantesti ci de la puterile ceresti. Acest zgomot arata pogorarea Imparatului ceresc, Sfantul Duh Mangaietorul. Duhul nu este foc, dupa cum nici porumbel nu este. El S-a aratat la Iordan in chip de porumbel, si acum Se arata ca un foc; in primul caz pentru a semnifica intreaga intelepciune si curatia Domnului Iisus, peste care S-a pogorat, si aici pentru a semnifica putere ca de foc, caldura si lumina: o putere care arde pacatul, o caldura care aprinde inima si o lumina care lumineaza mintea. Duhul nu are trup, si nu primeste nici un fel de trup, ci Se arata, potrivit trebuintei, in chip materialnic, care simbolizeaza cel mai bine sensul momentului. De ce, in aceasta imprejurare, Duhul Sfant S-a descoperitt in chipul limbilor de foc, astfel ca s-a asezat cate o limba de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lamurit din ceea ce urmeaza:

Si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai. Iata cum se lamureste faptul ca Duhul S-a descoperit in limbi ca de foc. Prima Sa lucrare a fost sa dea Apostolilor putere de a vorbi in limbi. De aici este limpede faptul ca, de la intemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mantuirii se adresa tuturor popoarelor pamantului, asa cum a aratat lamurit Domnul dupa Invierea Sa, poruncind ucenicilor Sai: “Mergand, invatati toate neamurile” (Matei 28:19). Pentru ca iudeii, poporul ales, Il prigonise pe Domnul si Il rastignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Insusi a facut o noua alegere dintre toate popoarele de pe pamant, zidind un nou popor ales, nu care sa aiba o singura limba ci un singur duh, un popor sfant, Biserica lui Dumnezeu. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos sa fi mers sa invete toate neamurile daca nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, acesti misionari ai Evangheliei, au folosit la inceputul misiunii lor prima putere, aceea de a intelege si vorbi in limbi straine. Ca oameni simpli, ei cunosteau numai limba aramaica, limba lor materna, si nici o alta limba. Daca acestia ar fi invatat multe alte limbi in chip obisnuit, cand le-ar fi invatat? Nu le-ar fi trebuit viata intreaga ca sa invete atat de multe limbi cate i-a invatat pe ei intr-o clipa Duhul Sfant? Caci iata cat de multe popoare diferite erau atunci adunate in Ierusalim: Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc in Mesopotamia, in Iudeea si in Capadocia, in Pont si in Asia, in Frigia si in Pamfilia, in Egipt si in partile Libiei cea de langa Cirene, si romanii in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi!

Ii auzim pe ei vorbind in limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Si toti erau uimiti si nu se dumireau. Vedeau inaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simpla, cu cautatura simpla si cu haine simple, si fiecare Il auzea pe Dumnezeu slavit in limba sa! Cum puteau sa nu se minuneze? Cum puteau sa nu fie uimiti? Unii dintre ei, nestiind cum sa desluseasca ceea ce se intampla, au inceput sa spuna ca Apostolii erau beti. Dar, asa cum se intampla adesea, oamenii cinstiti par beti celor beti, si oamenii cu gandire dreapta par nebuni celor nebuni. Legati de pamant si beti cu de-ale pamantului – cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fusesera umpluti de Duh Sfant, si care, ca purtatori de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul sa spuna? Oamenilor obisnuiti nu le plac surprizele, si atunci cand vin surprizele acestia le intampina fie cu manie fie cu batjocura. Dar Duhul Sfant nu este ca omul cel razboinic, care da buzna in casa altui om. El intra in casa a carei usa se deschide de bunavoie, si acolo unde El este asteptat ca Oaspete drag si indelung asteptat. Apostolii L-au asteptat cu mult dor, si Acesta S-a pogorat peste ei si Si-a facut salas in ei. El nu S-a pogorat peste ei cu racnet de amenintare, ci cu strigat de bucurie.

O, fratii mei, cat Se bucura de tare Duhul Sfant, cu bucurie de negrait prin cuvant, cand afla suflete curate care sunt deschise Lui si ard de dorul Lui! Cu strigat de bucurie, El Se salasluieste in ei si le da lor darurile Lui cele bogate. El intra in ei ca un foc, ca sa arda de tot ultimele ramasite ale semintei pacatului; pentru ca lumina sa-i lumineze pe ei cu lumina cea cereasca care nu apune niciodata; pentru ca fierbinteala sa-i incalzeasca pe ei cu caldura sfanta a iubirii, cu care se incalzesc cetele ingerilor in Imparatia lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spune: “Precum lampa, desi este plina cu ulei si are fitil, ramane in intuneric daca nu este aprinsa cu foc, tot asa si sufletul este stins si intunecat pana cand este atins de lumina si de harul Duhului Sfant” (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintai dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuinta la vremea aceea. Dar mai tarziu, tot ca raspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat in ei si alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul intelepciunii, darul vorbirii, darul indurarii, darul pacii launtrice, darul statorniciei in credinta si in nadejde, darul iubirii de Dumnezeu si de aproapele. Duhul Sfant a dat aceste daruri cu imbelsugare si cu bucurie mare, nu numai Apostolilor ci si urmasilor lor si tuturor sfintilor din Biserica lui Hristos pana in ziua de astazi, toate astea dupa nevoia si curatia oamenilor.

Prin lucrarile Sale pe pamant, Domnul Iisus a adus bucurie mare atat Tatalui cat si Duhului Sfant. De la primele zile ale vietuirii lui Adam in Rai, Duhul Sfant nu mai cunoscuse aceasta bucurie pe care a simtit-o in ziua Cincizecimii, cand Dumnezeu Fiul a facut pentru Acesta prilejul de a fi lucrator printre oameni in toata plinatatea puterii Sale. Cu adevarat, El era lucrator in toata vremea si in tot ceasul asupra oamenilor, care erau incatusati de pacat de la caderea lui Adam in pacat pana la Invierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stavilita si stingherita de pacatele oamenilor. El urma o cale stramta printre oameni, turnand ulei din destul in lampa vietii pentru ca acesta sa nu se ispraveasca cu totul. El a lucrat si prin legile firii, si prin legile oamenilor, prin prooroci si imparati, prin artisti si intelepti – in masura in care puteau, si voiau, ca sa se lepede de ei pentru lucrarea Lui.

Oriunde cadeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu in tarana pamantului, aceasta era din caldura cu care El inflacara inimile oamenilor. Oricand un om intelept avea o strafulgerare a cunoasterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fara de Moarte, aceasta era scanteia Lui in sufletul omului. Oricand un artist canta, ori cioplea ori picta, vreo alegorie a vietii care, in vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca sa vada adevarul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui datatoare de viata. Ori de cate ori omul care este cu adevarat demn, cu credinta in Dumnezeu si jertfelnic, a aparat dreptatea si adevarul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa in inima omului. Dar aceasta se intampla fara insufletire ori bucurie mare. Acestea fusesera numai faramituri aruncate intemnitatilor celor flamanzi. Cu toate acestea, atunci cand Domnul Iisus a nimicit iadul pacatului si al mortii, si a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Sai inaintea Duhului Sfant ca doisprezece slujitori minunati, imparatesti, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigat de bucurie si in plinatatea puterii Sale, Si-a facut salas in ei. Duhul Sfant, care era inca mahnit de pacatul lui Adam, a inceput inca o data lucrarea Lui nestramtorata a puterii si insufletirii intre oameni.

Pentru o mai buna intelegere, va poate ajuta aceasta asemanare: soarele straluceste iarna si primavara, dar lumina si caldura lui nu poate face sa creasca nimic prin zapada iernii. Cu toate acestea, acelasi soare, care trimite aceeasi caldura si lumina, face sa incolteasca si sa creasca toate semintele semanate. Oamenii de stiinta ne spun ca partea pamantului, acolo unde este iarna, se indeparteaza de soare, ca zonele acoperite cu zapada sunt asezate mai departe de soare, si ca acestea primesc lumina soarelui in plan inclinat, si razele nu ajung nemijlocit. Primavara, acea parte a pamantului se intoarce inspre soare, zonele acoperite cu zapada se apropie de soare, si lumina si caldura soarelui ajung ca raze directe.

De la Adam pana la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pamantul iarna. Duhul Sfant dadea lumina si caldura dar, din pricina rasucirii pacatoase a sufletului omului, si a indepartarii lui de Dumnezeu, acesta a ramas inghetat, si nici un fel de roada nu putea inmuguri si creste din acesta. Domnul Iisus a indreptat sufletul omului si l-a adus aproape de Dumnezeu, a curatit gheata si zapada de pe el, l-a arat si a semanat in el samanta sfanta. Si atunci Duhul Sfant a inceput, precum soarele primavara, sa nasca si sa puna in priveliste, prin puterea Lui, roade dulci si minunate in campul sufletului omenesc. Iarna nu poate niciodata sa faca minunile cu care primavara impodobeste pamantul. Si in acelasi chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfant, vietuind cu sufletele pacalite de gheata si zapada inselarii de sine, nu pot crede niciodata darurile minunate cu care Duhul Sfant impodobeste pe cei care se apropie de El, si se aseaza sub razele nemijlocite ale luminii si caldurii Lui Dumnezeiesti. Cum ar putea un eschimos, care s-a nascut si a trait toata viata in gheata si zapada, sa creada calatorul din pamanturile sudice, cand acesta ii vorbeste despre copaci si pomi in floare, si pajisti acoperite cu flori multicolore, si despre coline verzi?

Tot la fel nici oamenii dintr-o tara indepartata de Dumnezeu, inghetata si intunecata de pacat, nu-i credeau pe Apostoli atunci cand acestia incepeau sa anunte vestile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatal care cheama la El pe toti cei care vor sa se numeasca fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit in lume ca om, a trait printre oameni, a suferit pentru oameni, a inviat din morti intru putere si S-a inaltat intru slava; despre Duhul Sfant, care S-a pogorat peste ei, si le-a dat lor daruri ceresti; despre tara plina de lumina, fara de moarte, din cer, de care ne desparte numai pacatul; despre curatia vietii care este cautata la noi pentru ca sa ne putem intoarce in tara noastra cea cereasca si sa ne facem insotitori si frati ai ingerilor in viata vesnica.

Unii credeau in aceste vesti pline de bucurie; altii nu. De la sfintii Apostoli au curs rauri de apa vie prin toata lumea. Unii s-au apropiat si au baut din destul din aceasta apa vie; altii nu au baut. Apostolii umblau printre oameni ca niste dumnezei, facand minuni, alinand fiecare intristare si tamaduind fiecare slabiciune, propovaduind pocainta si iertarea de pacate. Unii i-au primit cu bucurie, dar altii i-au prigonit cu manie si batjocura. Cei care i-au primit au simtit impartasirea lor cu Duhul Sfant, si lucrarea Lui in ei. Si asa Poporul Sfant sporea ca numar, si Biserica lui Dumnezeu se latea si se intemeia in lume. Asadar samanta a incoltit si a dat roada. Asadar casa adevarului, a carei piatra de temelie era Domnul Iisus, a fost sfintita de catre Duhul Sfant, si s-a intins in toate cele patru colturi ale pamantului, turnurile sale ajungand pana la cele mai mari inaltimi ale cerului.

Sarbatorind astazi Praznicul Sfantului Duh, care, din iubire nesfarsita pentru Dumnezeu Fiul, cu bucurie si ascultare nesfarsita, dorea sa coboare pe pamant si sa ia in mainile Sale atotputernice lucrarea mantuirii omului, sa pomenim in laude de inaltare pe Preasfanta Fecioara Maria, peste care Duhul Sfant S-a pogorat mai devreme decat S-a pogorat peste Apostoli. Duhul S-a pogorat peste Apostoli ca Biserica, ca si impartasirea de un singur gand, a sfintilor, in vreme ce Duhul S-a pogorat peste Maica Domnului ca prea-aleasa. “Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri” (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfanta Fecioara. Si ea, prin puterea Duhului Sfant, a dat nastere Rodului Celui Preaslavit, mireasma caruia strabate cerul si pamantul, si prin care toti credinciosii sunt hraniti de la primul pana la ultimul. O, Preasfanta si Preacurata Maica Domnului, tu, zorii si leaganul mantuirii noastre, chipul nostru de smerenie si ascultare, ocrotitoarea si mijlocitoarea noastra inaintea tronului lui Dumnezeu, roaga-te neincetat pentru noi, dimpreuna cu sfintii Apostoli!

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, vino peste noi, si Te salasluieste intru noi, si vietuieste intru noi ca putere, lumina si caldura, ca viata a noastra si bucurie a noastra! Curateste-ne pe noi de toata intinaciunea, si Bunule, mantuieste sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie si gurile noastre de laude, ca sa Te slavim dimpreuna cu Tatal si cu Fiul – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

sursa

Pastorală la Învierea Domnului [2014]

«Învierea lui Hristos şi chemarea noastră
la Cina Împărăţiei»

† Laurențiu
din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului,

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept credincioşilor creştini, har, mila şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!

„…intraţi toţi în bucuria Domnului nostru…
Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult,
nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei;
împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii…”
(Din Cuvântul de învăţătura în Sfânta şi
Marea Duminica a Sfintelor Paşti,
al Sfântului Ioan Gura de Aur).

Hristos a înviat!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Bucuria tainică a celei mai mari sărbători creştine, Învierea Domnului, este descrisă de Sfântul Ioan Gură de Aur, în Cuvântul său de învăţătură, ca fiind bucuria unui ospăţ ceresc la care Hristos ne cheamă pe toţi să luăm parte, indiferent de cât am lucrat sau de ora la care am venit, indiferent de poziţia noastră socială pe care o avem, pentru că Stăpânul este darnic, şi El „primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi;… faptele le primeşte, şi gândul îl ţine în seamă; şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă…” [1].

Astăzi este mântuirea lumii, că a înviat Hristos, ca cel Atotputernic! Astăzi toţi suntem chemaţi să gustăm din ospăţul acesta al dragostei dumnezeieşti, din această Cină tainică în care Hristos, Paştele nostru, „vie şi nejertfita noastră jertfă”, ni se dăruieşte ca hrană, mângâiere, întărire şi curăţie.

„Acum bucurie mare este în cer şi pe pământ, spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur, şi dacă la întoarcerea unui păcătos, se face bucurie pe pământ şi în cer (Luca 15, 10), apoi cu atât mai mult trebuie să fie bucurie în cer acum când toată lumea este smulsă din mâinile diavolului. Astăzi se bucură îngerii, astăzi se veselesc arhanghelii. Astăzi heruvimii şi serafimii prăznuiesc împreună cu noi această sărbătoare. Deşi acest dar al Stăpânului l-am primit noi, însă mulţumirea este a tuturor. Însuşi Stăpânul lor şi al nostru nu se ruşinează a prăznui împreună cu noi…” [2].

Mântuitorul sărbătoreşte împreună cu noi, aşa cum Şi-a dorit să mănânce Paştile cu Ucenicii Săi, cu acelaşi dor şi aceeaşi dragoste nemărginită. Acum, El ne pregăteşte şi nouă masă şi ospăţ bogat, la care ne cheamă pentru a ni se dărui pe Sine cu întreaga Sa iubire curată şi jertfelnică, pentru a ne sfinţi, a ne vorbi despre Sine, despre pătimirile Sale şi despre bucuria nespusă a Învierii Sale din morţi.

În lumea de aici pământească, legată de trup şi de cele materiale, de fiecare dată când dorim să comemorăm un eveniment deosebit din viaţa noastră ne exprimăm bucuria făcând un ospăţ, la care chemăm pe toţi cei apropiaţi, dorind să le împărtăşim şi lor bucuria deosebită pe care o avem cu acel prilej. Tot aşa şi acum, Hristos cel înviat din morţi ne cheamă la o Cină tainică, la Masa Împărăţiei Sale, la ospăţul credinţei, prin care El vrea să prăznuiască împreună cu noi Învierea Sa, biruinţa asupra tiraniei diavolului, a păcatului şi a morţii.

Astăzi, ca şi la fiecare praznic împărătesc, Biserica ne cheamă la un ospăţ unic şi deosebit în care „să bem băutură nouă”, să gustăm „hrană cerească”, la cina pregătită în cer pentru noi de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos! Ce cinste mare pentru noi să fim chemaţi la masă de Însuşi Dumnezeu! Cât de negrăită este taina iubirii Sale de oameni!

Prin săvârşirea Sfintei Liturghii, astăzi toţi vom intra la această Cină de taină a Împărăţiei cerurilor, la Cina la care Hristos Se face hrana şi băutura noastră, la Cina în care El ne va vorbi tainic din lăuntrul nostru despre pătimirile, despre moartea şi Învierea Lui, ajutându-ne,astfel, să retrăim toate aceste evenimente actualizate ale vieţii Sale şi să ne bucurăm de ele împreună cu El, împărtăşindu-ne de lucrarea Sa mântuitoare.

Cât de unic şi înfricoşător este acest ospăţ al Împărăţiei ne atrag atenţia Sfintele Evanghelii şi cântările Bisericii; Cel Care a pregătit această Cină este un Stăpân plin de delicateţe, de sensibilitate şi de negrăită iubire pentru noi; Acesta nu ne pune nouă pe masă ceva din bunătăţile Sale, ci ne oferă Însuşi Trupul Său dumnezeiesc, spre mâncare.

Acest Trup al Său care ni se oferă spre hrană nu este mort, ci este viu şi înviat şi plin de viaţă dumnezeiască, plin de simţiri curate şi de iubire jertfelnică, din care gustând cu „frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”, ne umplem de puterea vieţii celei noi a acestui Trup îndumnezeit.

Taina negrăită a iubirii lui Dumnezeu pentru noi este aceea că la această Cină împărătească Mântuitorul ni se dăruieşte nouă întreg, cu toată simţirile sufletului Lui preacurat, neatinse de egoismul păcatului, pentru a trezi, astfel, şi în noi dragostea pentru Părintele nostru ceresc, pentru a ne face şi pe noi să ne dăruim, împreună cu El, întreaga noastră viaţă lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Învierea Domnului ne-a adus această bucurie a împreună participării noastre cu Hristos, la masa Împărăţiei. Ce lucru minunat se întâmplă atunci când ne ospătăm împreună cu Hristos, când ne hrănim cu Hrana cea cerească, devenind purtători de Hristos, sau hristofori! Trupul Domnului Hristos se prelungeşte în trupul şi sufletului nostru şi ne dăruieşte posibilitatea ca să simţim şi noi tot ceea ce El simte, ca Om îndumnezeit. Ce schimb minunat şi tainic! Hristos simte tot ceea ce simţim noi, iar noi simţim tot ceea ce simte sufletului Său uman îndumnezeit.

Numai astfel putem înţelege de ce suntem astăzi cuprinşi de atâta bucurie şi cum un eveniment din viaţa Mântuitorului, petrecut acum aproape 2000 de ani, este mereu actual şi viu în sufletul nostru. Această lucrare tainică de actualizare a învierii Domnului nu se realizează, însă, printr-un efort de memorie, sau de re-prezentare simbolică a ei, ci prin împreună trăirea noastră cu Hristos, sau mai bine zis prin trăirea Însuşi a lui Hristos în noi, după mărturia Sf. Apostol Pavel, care zice: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).

Dacă retrăim duhovniceşte această lucrare minunată, trebuie să ne punem o întrebare firească: La o astfel de Cină, cu o astfel de Gazdă atât de iubitoare, invitaţii oare cum se cuvine să vină? Sfintele Evanghelii ne dau răspunsul arătând că toţi cei chemaţi la acest Ospăţ tainic trebuie să vină „în haină de nuntă” (cf. Mt. 22, 11), adică pregătiţi şi dăruiţi cu întreaga lor fiinţă lui Dumnezeu, pentru ca astfel, să poată mulţumi Stăpânului, pentru această chemare plină de dragoste, „iar semnul cel mai bun al mulţumirii noastre nu poate fi decât curăţenia vieţii şi trezvia sufletului”, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur [3].

Aşadar, delicateţea şi dragostea jertfelnică a Gazdei noastre ne obligă să onorăm invitaţia în „haină albă de nuntă”, adică având o stare sufletească bineplăcută lui Dumnezeu. Curăţia sufletului şi a trupului nostru, râvna de a ne jertfi viaţa lui Dumnezeu, postul, rugăciunile, milostenia, spovedania noastră sinceră, într-un cuvânt toate eforturile ascetice au menirea de a ne pregăti sufleteşte pentru a putea sta la masă împreună cu Hristos cel înviat.

Doar prin post şi prin rugăciune sufletele noastre pot dobândi capacitatea de a sesiza delicateţea şi sensibilitatea dragostei lui Hristos şi de aceea Biserica a rânduit, cu multă înţelepciune, ca înaintea marilor sărbători, toţi creştinii să se îmbrace în haina cea albă a pocăinţei şi a faptelor bune şi aşa să se apropie de Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos.

Iubiţi credincioşi,

În fiecare an, la acest măreţ şi luminos praznic, Dumnezeu ne copleşeşte cu darurile Sale. Noi, însă, adesea ne mulţumim doar cu bucuriile imediate ale lumii acesteia, cu mâncarea şi cu băutura pământească, care nu fac altceva decât să întreţină viaţa noastră biologică, şi care va sfârşi în moarte.

Dumnezeu a venit pe pământ, a murit şi a înviat ca noi să avem viaţă veşnică, să fim vii pentru totdeauna şi să ne dorim să fim împreună cu El. A venit Dumnezeu pe pământ să ne atragă cu iubirea Sa la Sine. A venit să ne facă pe noi vii, dăruindu-ne nouă Trupul Său înviat din morţi. Toate Le-a făcut spre binele nostru, nimic nu a lăsat neîmplinit pentru fericirea noastră veşnică.

La toate acestea, însă, răspunsul nostru nu este pe măsura dragostei Lui. Dramatic este faptul că noi iubim orice mai mult decât pe Hristos. Suntem atât de prinşi în iureşul acestei lumi, avem mintea atât de înrobită de cele pământeşti încât nu mai simţim frumuseţea darurilor cereşti şi bucuria harului Mântuitorului Hristos, Care a primit să moară pentru noi, pentru a ne face părtaş nemărginitei iubiri dumnezeieşti, aşteptându-ne mereu la Cina cea veşnică a Împărăţiei Sale.

Trăim o viaţă separată de întâlnirea şi de împreuna şedere cu Hristos, la Ospăţul vieţii veşnice. De aici vin toate suferinţele şi necazurile noastre. Dar, oare ne-am gândit vreodată cât timp petrecem într-un singur an în comuniunea de rugăciune cu Hristos? De câte ori şi cum ne împărtăşim cu Hristos? Cum ne pregătim să ne apropiem de El?

Să facem un calcul foarte simplu: dacă în toate cele 76 de duminici şi sărbători ale anului bisericesc am participa la Sfânta Liturghie, chiar 2 ore, din cele 365 sau 366 de zile ale anului, nu-i dăruim sufletului decât 6 zile anual, iar trupului îi închinăm 360 de zile!

Iată cât de multă grijă acordăm noi trupului omenesc trecător şi limitat şi cât suntem de indiferenţi faţă de sufletul nostru nestricăcios şi veşnic.

Ar trebuie să fim conştienţi că neîmplinirile, căderile şi insuccesele noastre de tot felul se datorează faptului că sufletele ne sunt lipsite de tărie duhovnicească, minţile noastre nu se mai hrănesc cu lumina cuvintelor Sfintei Evanghelii, fiinţa noastră nu se adapă din şuvoiul de viaţă veşnică care izvorăşte din Potirul Sfintelor Taine.

Sufletul nostru rămas nehrănit şi neîngrijit este foarte uşor cuprins de patimi, împresurat de ispite şi stăpânit de puterile demonice. Constatăm astăzi cum, atât cei în vârstă, cât şi cei tineri ne hrănim sufletele cu plăcerile ieftine şi trecătoare ale lumii acesteia, iar nu cu bucuriile nepieritoare şi mântuitoare, precum rugăciunea şi milostenia, neavând în noi foamea şi setea sfântă după Dumnezeu.

Singura noastră şansă de a ieşi din toate încercările grele prin care trecem ca neam, dar şi fiecare din noi în parte, în aceste vremuri ale unei societăţi materialiste şi tot mai secularizate, este participarea cât mai deasă la Sfânta Liturghie şi pregătirea noastră continuă pentru a ne curăţa de păcate prin lacrimile pocăinţei şi a ne uni cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie.

În acest sens pastoral-misionar, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a aprobat ca anul 2014 să fie declarat Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii), chemându-ne pe toţi să reaşezăm în centrul vieţii noastre duhovniceşti, curăţită de păcate, pe Hristos cel înviat din morţi, care ni Se dăruieşte nouă în Sfânta Împărtăşanie, spre dobândirea vieţii veşnice.

Dumnezeu poate schimba soarta unui neam, a unei ţări, a unui oraş, a unui sat, dacă mai sunt oameni care Îl iubesc pe El şi care îşi doresc să stea împreună cu El la masă, la Cina Împărăţiei, să se hrănească cu viaţa Lui, să trăiască viaţa Lui, pregătindu-se astfel pentru fericirea din lumea bucuriei veşnice ce va să vină. Dacă fiecare din noi am înţelege cât folos sufletesc avem noi, dar şi cei adormiţi în Domnul, în urma pomenirii lor la Sfânta Liturghie, ne-am strădui cât mai des cu putinţă să ducem ofranda noastră mică de pâine şi vin la sfântul altar.

Aducând pâine şi vin, ca elementele fundamentale care întreţin viaţa noastră, noi arătăm simbolic că ne punem întreaga viaţa în slujirea lui Dumnezeu, iar prin părticelele pe care preotul le scoate pentru fiecare nume se arată în chip tainic că toţi cei care sunt pomeniţi se aduc jertfă şi ei tainic, împreună cu Hristos, şi se umplu astfel împreună cu Hristos de mireasma iubirii Tatălui, revărsată asupra întregii Biserici, la Sfânta Liturghie.

Iubiţi fraţi creştini,

Aceasta e noaptea cea plină de lumină şi ziua Învierii Domnului, — ziua veşnică pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea.

Vor urma zilele, lunile şi anii pe care Dumnezeu în înţelepciunea Sa îi va hărăzi şi care nu vor trece aşa uşor cum ne-ar plăcea să credem, dacă nu vom şti să transformăm timpul care ne-a mai rămas într-o nouă şansă de a-L găsi pe Dumnezeu şi de ne regăsi pe noi înşine, în Biserica lui Hristos Cel Înviat, Domnul Vieţii.

Cu aceste gânduri şi simţăminte duhovniceşti, vă binecuvântăm pe toţi cu părintească dragoste şi vă dorim să aveţi parte de sărbători cu pace, bucurie sfântă, sănătate şi alese împliniri sufleteşti.

 Hristos a înviat!

Sărbători fericite!

La mulţi şi binecuvântaţi ani!

 Al vostru al tuturor,

de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,

† Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

[1] Slujba Învierii şi Carte de Tedeum, Bucureşti,1998, p. 46.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, In sanctum pascha, PG 52, 768C.

[3] Ibidem, PG 52, 770A.